LOVITURI DE TEATRU

_intotdeauna lucrurile iau o alta intorsatura_

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

- “Primul impuls al omului” - imi spuse Eliza –“e negarea/negatia”.

Pentru ca nu-mi place sa contrazic, dar imi place sa polemizez, imi arat convingerea ca, de fapt, primul impuls/instinct al omului conventional este amanarea: “isi amana moartea, conditia, negarea” – imi justific eu convingerea. “Apoi, din acelasi nihilism, nu cred in acceptare/asumare” – polemizam mai departe – “cu tarie nu cred in acceptare, cum nu cred in resemnare si deci (nu cred) in Miorita…”

-“Imi place” – continua Eliza – “ca atunci cand esti semiatent, gandesti/reflectezi tot timpul…”

-“Bine, bine, dar atunci cand sunt semizeu, cum sunt?”

-“Iti negi conditia” – imi retezase Eliza, incercand sa-mi demonstreze ca are dreptate in privinta negarii…

Contratimp…contrapunct…logica absurda”…

-“Primul impuls al omului e sa respire, deci viata” – spuse Andrei, dar eu nu prea mai aveam timp/chef de jucat teatru; nu neg ca nu mai gaseam timp de amanat…a muri sau a lamuri moartea? Aceasta-i experienta dezechilibranta!

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

-“Imparate-mparate, cati pasi imi dai?”

-“33 de pasi de enoriasi…dar atenţie că viaţa se desfăşoară între două biserici…nu se stie cine esti, dar ti se cunoaste destinul…”

-“Da-mi Doamne vise placute” – mai ceru, dar avu numai cosmaruri; ma rog, asta pentru ca nu avea constiinta impacata/curata; judecatorul acuza…dureri, procesul de constiinta se amana; lipsit de aparare (niciun avocat nu mai dorea procesele de constiinta), dar nu si de griji, considera ca singura cale de urmat era calea de atac si ataca subiectul delicat, fara sa fie totusi un bun orator, fara martor.

-“Desi nu ma aflu la spovedanie, trebuie sa impartasesc framantarile mele: nu stiu ce e mai bine/mai rau? sa-mi pierd timpul sau sa-mi pierd mintile?” – cazu pe ganduri, ingeru-i cazu in ispita, privi senin destinul. 

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Pastele - cel mai bine pastrat parastas

SCENARITĂ

PARABOLĂ ÎN DOUĂ TURURI, ÎN REPRIZE

ŞI

TEORIA IRELEVANŢEI GENERALE

<!--[if !supportLists]-->-         <!--[endif]-->retroversiune biblică, o altă abordare –

 

Tur

(Imperativul momentului - pe Golgota în jos, punctul de minim al parabolei, adverbe deictice de spaţiu şi timp atone. Acţiunea se desfăşoară pe Pământ după demitizarea imediat următoare căderii omului din satelit în gura lui Gură cască. Încă o dată se face apel la psihologia masei a lui Gustave le Bon căci lumea interlopă oportunistă (care a tipărit pe socoteala sa calendare unde zilele de post sunt trecute îndoit…) acţionează, desigur, colectiv, fără a se face în alt sens vreo nominalizare. Fără niciun cuvânt de spus, dezechilibrat în obstrucţie şi ajuns gravitaţional printre pământenii limitrofi (cineva umblase la gravitaţie şi mărise acceleraţia – să fi fost gravitaţia cea care a determinat izgonirea?!), Înţeleptul - cu nume generic - câştigat la lozul în plic extras de papagalul unui ghicitor în tarot, glob şi cafea, trăind în cultul geniului anonim (abuzându-se de perioada critică a dezmeticirii) a fost antrenat la o partidă de Popa Prostul; jocul amestecat cu trombonul l-a făcut pe acesta să cadă de prost. Cine urma să devină Popa, din norod, era o chestiune ilizibilă, căci jocul a degenerat într-o adevărată cacealma satirică. Şi cum s-a jucat pe pedepse, după reguli nescrise, cutumiare, Înţeleptul a fost constrâns să se răstignească impersonal, de data aceasta - fără a pune autorul prea mult accent monotonic pe crucificarea superficială care l-a consacrat, fără a se face apologia vreunei etape anihilate - răstignire exemplară, colocvială, de voie de nevoie (căci sunt premise care susţin că Înţeleptul s-a oferit voluntar), parafrază livrească a subiectului nedeterminat, în concordanţa timpului - consecutio temporem - pe o parabolă, elipsoid de rotaţie, legat cu o mână la anod, cu cealaltă la catod, cu picioarele la +, respectiv -, generând curent continuu experimental, în electroliză într-un circuit închis, cu rezistenţele Înţeleptului la opresiune. Atunci a zis liberul arbitru (pentru prima dată): Să se facă lumină - Fiat lux (cererile pentru introducerea electricităţii încetaseră), sintagmă pe care norodul a polenizat şi-a polemizat veacuri la rând (iar papagalul şi-a observat adevăratele culori) până la fizica optică (cuantică): reflexie, dispersie, propagare, spectre etc…Timp de două reprize a câte 120 de minute (totul ţine un ceas), lumea interlopă e un personaj colectiv care se dedublează mereu într-un monolog dialogat, interactiv, drept singularitate justificată a pluralităţii - sinecdocă; în scurta pauză Înţeleptul, divinizându-şi personalitatea, îşi spune replicile gnomice şi filosofice exprimând adevăruri gnoseologice, cu mare concentraţie sentenţioasă, fără a fi însă ascultat de cineva (nu are replici - joc de culise cu eventualele manevre de a-l diagnostica pe locutor cu afazie ori aglosie) fiindu-i uitate didascaliile. Tumult, rumoare, benere cu “Înţeleptul - rege”…şi alte manifestări cuvenite unui astfel de derby. Că de fapt, căderea, ca cea a mărului pe Pământ şi nu a unei pere mălăieţe în gura nătăfleţilor, căderea...căderea (baronian-münchauseniană) a omului din lună, împiedicat ipotetic, pe loc drept, în propriile-i şireturi, a fost surprinzătoare: ghicitorul a făcut o mişcare forţată de revoluţie şi rotaţie în acelaşi timp a globului său de cristal - se jucase cu forţe centrifuge şi centripete, fără frecare şi umblase la gravitaţie, gâdilând-o, lucru ce a condus la alunecarea accelerată a omului, pentru a muşamaliza uneltirile biblice de unde reiese că, suliţarii, meşteri în acupunctura desprinsă de la alţii mai de seamă, pricepuţi la tratarea sufletului - practică învăţată de la nişte dascăli buni, literaţi de vază cu pleoape obosite, cu mai multă îndemânare în unele arte (mutilări voluntare, nesănătoase), geometrie şi trigonometrie, tabuu-uri şi practici impure, rituri şi credinţe, adevărate inginerii financiare, cu una sau mai multe reuşite, au păcătuit sau au comis o faptă rea, frauduloasă ori ruşinoasă de bună voie, şi nicidecum o răstignire cu împrumut de la Banca Naţională “Norodul”, pentru care, drept credibilitate, Înţeleptul a avut nevoie  de doi giranţi - aşa cum se pronunţau unii analişti, mari economişti, împuterniciţi în legea fidejusiunii).

- Trebuie să-i arătăm cine au fost dascălii noştri înainte de a ne instrui pe noi!

-(coordonare prin juxtapunere): Erau ei înşişi oameni de ispravă (legea asemănării şi legea contiguităţii stărilor de conştiinţă – absenţa sau gradul de asemănare şi nu prezenţa, autentificare prin asociere). Dar noi?! Oarecum paradoxal, nişte ahtiaţi de hârtie, de tipul literatorilor de care abundă astăzi spaţiul falsificat al culturii…

(Unul ageamiu, cu barbă, fără să fi învăţat meseria asta, începu să filosofeze armonizând cu graţie - agnosticism; pesemne uitase de dictonul latin philosophum non facit barba. E silit să fie mai prevăzător, mai ales când e descusut la limbă, neobişnuit şi neplăcut, de băieţii ăştia; dimpotrivă: tocmai ce spuneam adineauri.)

-(paralelism sintactic): Ceea ce spui tu n-are nici o noimă!

- Ba nici de cum…am vorbit cu regizorul…Fiindcă nu eşti tu cel mai (remarcabil) meşter sofist în a deosebi sensul cuvintelor. Ba pe departe! nici măcar nu frecventezi bibliotecile. Nu eşti tu cel din fruntea treburilor mai importante / însemnate. Mă îndoiesc că această stare a poposit vreodată în dumneata şi nu cred că lumea înconjurătoare îţi oferă probleme / motive de meditaţie…Pentru mine, te afli într-o stare primară de înţelegere a lumii şi a structurilor ei, aşa că nu judeca şi nici nu ţine teorii tocmai dumneata care la fiecare cinci minute îţi faci două cruci…Dumneata n-ai ajuns întâmplător în această profesie, cu toate că în cea de preot/popă te-ai fi descurcat mai bine. Eu, da, cu totul şi cu totul întâmplător sau poate puţin interesant...dialogul cu mine însumi: nu mă contrazic, dezbat, nu sunt antinomii, sunt eu împotriva noimei...când mă autodepăşesc intervine monologul. Fii cu băgare de seamă şi cercetează chestiunile împreună cu noi. Hai să nu mai vorbim de virtuţi, că s-a polemizat destul pe tema asta.

(Se înţelege, din întâmplare şi nu regie, Înţeleptul rămase răstignit fără soclu, public, în mod contradictoriu, boem şi neînţeles, (ca) un estet centrat pe autonomia valorilor şi idealism, dintr-un viciu pedagogic care n-avea să conducă decât la demonetizarea termenului într-o astfel de răstignire propagandistă (de fapt, altfel de răstignire nu există) pentru atragerea facultativă a norodului în moartea ce ne socializează; liberul arbitru n-a intervenit în nici un fel cu fluierul care i-ar fi trădat personalitatea.):

- Să examinăm acum următorul punct, ca să vedem dacă suntem de acord şi asupra celorlalte.

-(dubitativ): Care punct?

- O să ţi-l spun, dacă mai are răbdare Înţeleptul. Sunt de părere că ştiinţa, indiferent de obiectul la care se aplică, nu ia o înfăţişare deosebită după cum se îndeletniceşte cu trecutul spre a şti cum a luat naştere la ordinele proorocului, numai cu condiţia să mă vezi şi pe mine expus la această ruşine (ca a Înţeleptului), arătându-mă elocvent (e o elocvenţă viscerală, vehementă, echivocă, tare băgăreaţă în seamă), afară numai dacă prin aceasta nu înţeleg omul care spune adevărul. Cu timpul, e de altfel, o cu totul altă chestiune…

-(altul): Chestiunea fugit irreparabile tempus unde problema este că timpul nu se opreşte - conform legislaţiei - la semafor?! (E ceva de făcut!!!?)

-(aberând cu graţie, în mod transparent, glasnost, încercând să se facă înţeles scrijelind pământul ca o tablă):…Nu - matematica timpului unde îmi sunt incomode profeţiile despre prezent: prezentul…timp binar - nul (0) sau / şi unitar (1), iese astfel din axa timpului; nu rămâne nici măcar punct de simetrie pentru trecut (nimic) şi viitor (intreg/totul), cumpănă dintre trecut şi viitor şi nu putem decât să cădem de acord cu perifraza…nu există alt sens al timpului şi cu deducţia că prezentul corespunde intervalului (0,1), mai concret, prezentul se află în raportul 1/¥ care (ne) conduce la afirmaţia că acest timp se pierde-n propria-i constantă (că este a infinita parte din această constantă, 1), iar din cele două relaţii matematice, acest timp este (ca ultimă definiţie) subunitar...

- Ma simt neimplinit, deci subunitar...(il luase altul peste picior)

- (reveni celalalt la ideea cu timpul subunitar): de aici, totul vorbeşte de la sine, plus (+) devine minus (-) şi invers, trecutul-viitor, respectiv viitorul-trecut şi…mai departe, existenţa unui singur timp (trecutul - un fel de “a fost pentru a fi să fie” -  deja-vu-ul, prin eludarea prezentului). Sau altfel spus, să presupunem prin reducere la absurd că există ($) alt sens al timpului - viitorul, ceea ce înseamnă că:

 

         1. Axa trecutului intersectează (Ç) axa viitorului în punctul O, care fie este prezentul (care tocmai demonstrat, nu rămâne nici măcar punct de simetrie pentru axa timpului), fie nimicul viitorului, nimic peste măsură. Pentru punctul O nu putem da decât valoarea nimicului aşa încât se demonstrează că trecutul include (Ì) viitorul (mai ales pentru a fi invers legii firii), analog demonstrându-se că totul e mai mult de nimic, e dincolo de nimic (şi de o parte şi de alta), e metonimic, include nimicul (ceea ce trebuia demonstrat - c.c.t.d) - chiar printr-o rabatare ideală a axei viitorului în axa trecutului.

          2. Axa trecutului şi axa virtuală a viitorului sunt necoplanare, pe care nu e timp de demonstrat paralel răstignirii impersonale, epigoniste, stereotipe unor firi hibride (triptic estetic specific crucificării postmoderne, fundamental / structural incompatibile, sub presiunea răului universal şi a corupţiei istorice într-o regresiune spre elementar), decât foarte rapid, că funcţia timpului este injectivă (un element are cel mult o preimagine - prin proiecţia unui punct de pe axa trecutului pe cea a viitorului - în codomeniu), chiar surjectivă (datorită reprezentării grafice în spaţiu) şi deci bijectivă, de unde rezultă că, orice paralelă la axa Ox intersectează graficul funcţiei bijective exact o dată, adică axa trecutului, scleroza timpului…

Asta e capital pentru a vedea cum e mai potrivit ca Înţeleptul, confuz, opac, obtuz, polemic să fie răstignit impersonal, necenzurat, pe harta timpului, fiindcă, juxtapunând cele două ipoteze - imagini sinestezice, conjunctura ne împinge spre o răstignire anticipativă, simptomatică (drept urmare a unui trafic de influenţe), spre o răstignire grafică, pe ordonată şi pe abscisă, în economia timpului liber, răstignire cu matrapazlâcuri / furtişaguri a mărfii cu ofertă rigidă. Vă rog să nu vă miraţi – decât în desuetudine - şi să nu vă scandalizaţi auzindu-mă / dacă mă auziţi întrebuinţând pentru apărarea mea legitimă acelaşi limbaj de care am obiceiul să mă slujesc în piaţa publică la tarabele zarafilor şi în alte părţi unde, încercând să câştig un ban cinstit, mulţi dintre voi m-aţi auzit ascunzându-mă după cuvinte; (cu sinchiseală):…căci am dat peste un om care cheltuieşte pentru sofişti mai mult decât toţi ceilalţi concetăţeni ai noştri împreună. (nonşalant): E un adevăr la îndemâna oricui: el este fiul risipitor…(într-o doară): Cel puţin aşa mi s-a spus că-l cheamă generic. (revenind): Cât despre mine, mărturisesc că aş fi tare mândru şi semeţ dacă aş avea această ştiinţă, dar sunt matematician şi fizician…ştiţi la ce m-am gândit, noi nu prea avem biografii...şi fiindcă nu simt că trăiesc, vreau măcar să cred asta. Aşadar mi-am construit aprioric un sistem empiric – mă rog, rigid şi mai puţin imun; acum şaizeci de ani de zile bune am început să-mi dau în fiecare zi ceasul cu o oră-n urmă. E adevărat, eu am uitat să mă spăl (botezându-mă), dar mai am timp până la treizeci şi trei de ani, mult timp mi-am petrecut viaţa visând (ca şi când presimţea că se apropia momentul trezirii la adevărata realitate)…(abătându-se din nou): Vă spuneam de numele lui, aş fi vrut să vă povestesc, dar cred că vom avea timp suficient să vă pună singur în temă, cu …orice s-ar zice, e un nume neobişnuit…Nu-i aşa? (şi Înţeleptul încercă să ţină în apărarea lui, însă nu numai că nu fusese ascultat, dar mai mult, întrerupt): ce e artistule / actorule…să ştii că nu te va duce în ispită...Ce colosal, să fii altceva decât eşti, decât te recomanzi...ce număr, ce reprezentaţie! Nu, chiar că ar fi grozav ca în două-trei zile să mă cred...lasă, te ştiu, mai bine zis vă ştiu, generaţia voastră are duplicitatea în sânge, crede că a dus tot greul şi a făcut toate sacrificiile...pe vremea mea…generaţia de azi este cu mult mai bine pregătită, deci este/a fost a mea, cu toate astea se dă mai uşor bătută în faţa greutăţilor…La fel spun şi cei de vârsta mea, poate chiar mai vârstnici…Cercetai deci pe omul ăsta, al cărui nume nu mai e nevoie să vi-l pomenesc…(fără reţineri): - De ce sunteţi mincinos domnule răstignit?…scontăm pe laşitatea dumnitale, după ce iniţial ţi-am crezut numele de împrumut! (revenind): şi din cercetarea pe care am făcut-o, am rămas cu impresia că (omul ăsta) doar trece drept înţelept în ochii multora şi mai cu seamă în ochii săi, dar de fapt nu este (dovadă şi jocul de cărţi); devotamentul meu pentru zeu m-a adus la o sărăcie lucie, noncomformistă…(“Clientul nostru, stăpânul nostru!” menţionându-le slujba evanescentă). Noi trebuie să aşezăm la temelia societăţii viitoare postulatul: inteligenţa, ştiinţa (în sens fenomenologic) nu greşeşte niciodată, toate greşelile sunt ale religiei…

- Tot nu-mi vine să cred, spunea unul dintre oamenii de ştiinţă...ţi-a trecut prin minte vreodată...că vei fi martor la aşa ceva?

- Niciodată, răspunse matematicianul, încântat la culme, făcând tot felul de calcule. E un vis minunat! (era dependent de faimă, iar asta îi alimentă visul, ori viciul): În curând am să fiu cel mai faimos din lume (suma sau mai degrabă, după gradul de dependenţă, produsul tuturor gândurilor sale).

-(gradaţie descendentă enumerativă): Vorbiţi doar ca să vă aflaţi în treabă, ca nişte maeştri ai torturii! Bine, bine! Trebuie să fim de acord acum şi asupra celorlalte puncte…cum ar fi de pildă reflexia şi propagarea luminii, analizatorul vizual al nostru şi al trecătorului (acomodarea, ipoteza lui Young şi Helmholz), rezistenţa la opresiune şi legarea acestora (în serie şi paralel). Aici intervin şi alţi factori. Trebuie să examinăm atenţi, pe subpunctele implicite, considerând că n-ar fi nici o problemă cu structura electrolitică şi de curent alternativ: ca de exemplu suprafaţa parabolei, elipsoidului de rotaţie ca instrument de răstignire (concavă, convexă, necesare reflexiei luminii) sau caracterul bolii ochiului (miopie, hipermetropie…)

(catre Inteleptul cu mintea ratacind prin asocierea de idei, cumva, de atunci si pana acum izbutind sa-si piarda hainele, banii, timpul, dar mai presus de toate...amintirile):
- ¨Pentru ca nu intelegi natura jocului la care participi si nici miza...¨
(Într-o luptă alfabetică):

- Trebuie să alegăm aici fizica optică…

- Trebuie să-l alezăm pe Înţelept pe parabola, elipsoidul de rotaţie respectivă. Vreau să iasă totul perfect…          

- (Unul mai puţin stimulat vizual, striga cu defetism în timp ce alţii se amuzau de culorile Înţeleptului): Înţeleptul e negru…eu mor (apoi era liniştit de un altul ceva mai matur în gândire care-l asigura că e vorba de ipoteza Young şi Helmholz – aici restul de umanitate suburbană începea să solicite stimularea – şi de radiaţia spectrală a corpului negru (legea lui Planck asupra radiaţiei) în reprezentare liniară şi logaritmică, cu respectivele locuri geometrice ale valorilor maxime şi distribuţia radiaţiei spectrale universală (normalizată) şi cumulativă în funcţie de puterea absolută (aici demiurgul, în fizică - watt-ul) şi numărul de cuante (fotoni, prin extensie - lumea limitrofă, limitată): Bine, bine, dar cu acomodarea cum rămâne? S-a acomodat toată lumea cu ideea? (apoi mai făcea un pas - doi în faţă până la punctul “proximum”: imaginea Înţeleptului devenea neclară; ducea parabola, elipsoidul de rotaţie cinci-şase paşi mai departe, atingând punctul “remotum”, depinde din ce punct de vedere era privită situaţia).

- Legea fotometriei…

- Poftim?!

- (mai tare): Legea fotometriei…E importantă legea inversului pătratului distanţei. E absolut necesar să luăm seama de ea…

- Adică?!

- (ca si cum intrebarea ar fi fost lipsita de sens ori necuviincioasa, sau de parca raspunsul ar fi fost subinteles/de la sine inteles): Adică iluminarea unei suprafeţe de către lumina provenită de la o sursă punctiformă variază invers proporţional cu pătratul distanţei dintre sursa luminoasă şi suprafaţa iluminată (şi se opri, văzând papagalul admirându-şi culorile ipote(z)(t)ice şi cântând trilul acela ante şi post decembrist: “trei culori cunosc pe lume: roşu, verde şi albastru…”, uimit fiind căci el, om cu minte prin definiţie, îl vedea alb alegoric…). (dar dintr-o vorbă juxtapusă-ntr-alta prin eludarea regentelor, Înţeleptul începu să-şi revină din momentul critic şi opunea rezistenţă, rezistenţă la existenţă).

- Următorul pas este - în ceea ce ne priveşte - legarea rezistenţelor (aducându-şi aminte de vorbele răposatului, Thomson G.P care sunau în felul următor: “Nicicând în trecut ştiinţa nu a avut o legătură atât de strânsă cu viaţa de toate zilele”.)

- (fizicianul, supraestimându-se – vorbise din nou cu regizorul): Ce este atât de greu? Atâta timp cât nu avem decât două variante: în paralel şi în serie…între nodurile încheieturilor...strâns legat de identitatea Înţeleptului pentru a nu-i mai putea dezlega misterul. (cu un nod în gât): N-aş mai căuta nod în papură, eu nu văd în asta o importanţă vitală şi nu fac în acest sens nimic pentru a mă pierde cu firea. Ştii… luciditatea…(dar se opri, gândul ducându-l în trecut la luciditatea camilpetresciană). Eu văd mai degrabă vital...

- (întrerupându-l, ţinând mult la propria-i idee): Chiar dacă ar fi cum spui, tot ar trebui reprimată încăpăţânarea Înţeleptului...se încăpăţânează – asta ştie şi asta face, emite semnale...nu-ţi dai seama că din punct de vedere psihologic o asemenea vanitate ţine pe loc o echipă de tehnocraţi...pentru că nu mă poţi convinge că...că poţi să-i dai celei (răstignirii) fabricate valoarea celeilalte, oricât/orice ai aduna şi indiferent ce ai lua în calcul. Priveşte! Ambiţiile lui sunt mari...se ambiţionează să împingă rezistenţa umană până la limita imposibilului...Se chinuie...aleargă după adevărata lui identitate, iar dumneata, ca un bun prieten, faci tot ce-ţi stă în putinţă să-l ajuţi s-o uite...Ce nostim! Numără în continuare, socoteşte, evaluează mai bine situaţia şi vezi ce rezultă!

- (fizicianul reluând, vădit enervat): Eu văd mai degrabă vital suportul nostru de răstignire, sistemul optic: luciul şi forma suprafeţei acestuia; şi aici mă refer, desigur, la forma ideatică a parabolei, elipsoidului de rotaţie - convexă, ori concavă? (aruncând în eter mari semne de întrebare…): Şi-apoi, fiindcă tot am vorbit noi despre acomodare, văd necesar chiar ochiul fiecăruia dintre noi şi dintre turişti, în sensul diferenţelor de percepţii şi reprezentări ale capodoperei noastre monumentale – normalitatea ochiului relaxat (emetropie) sau astigmatismul acestuia (datorat fie unor boli/anomalii de focalizare (ametropii): hipermetropie şi miopie, fie îmbătrânirii ochiului: presbiopie) şi implicit fabricarea la preţ redus a unor lentile pozitive şi negative tocmai pentru a nu fi luată – mai apoi - în derâdere creaţia realizată cu atâta efort şi trudă din partea noastră şi nu în ultimul rând, jertfa, sacrificiul Înţeleptului.

(Aşadar au început să studieze ipostazele parabolei, elipsoidului de rotaţie Înţeleptului pentru a se ajunge la un moment dat la călcarea acesteia în picioare pentru a-i modifica abstract arta dreaptă, uniformă spre transformarea sa în sistem optic convex (ca urmare a iluziei optice dată de imaginea reală din centrul oglinzii concave) şi divergent, nu înainte de a se cere bestializarea lumii limitrofe proteice, fiind important să se obţină imagini (“excesul de imagine e deficit de credinţă”) reale, drepte şi mărite, respectiv virtuale, mărite şi răsturnate în raport cu obiectul virtual, dar drepte în raport cu obiectul real iniţial, obiectul virtual fiind plasat dincolo de planul focal (al lentilei). S-a trecut mai apoi la următorul punct prevăzut de răstignire, şi anume lumina, deja (de)numită generic de liberul arbitru: dispersia, propagarea, reflexia, refracţia, difracţia şi polarizarea luminii, iluminarea, fluxul luminos şi intensitatea luminoasă, cu indicii respectivi (în special cei ai refracţiei, care a fost mai mult studiată - nu întâmplător însă, în raport cu mediul în care se propagă razele de lumină în raport cu aerul).

La sfârşitul acestei acţiuni filantropice i se pune Înţeleptului deasupra capului o plăcuţă, amintindu-se un alt dicton latin cu care pământenii suburbani erau deprinşi şi pe care îl împărtăşeau:” Nomina Stultorum Ubique Locorum”.

- (cu emoţii mari): Acum-i-acum! să vedem la ce-am lucrat?!

- Nu va rămâne nimic din tot ce vedeţi, omenirea viitoare are dreptul la propria ei imaginaţie şi orgoliul de a face ceva pentru totdeauna mi se pare...

- Nimic deosebit, doar nu eşti lipsit de imaginaţie...

- Singura posibilitate de a evidenţia modificările este de a ne detaşa/distanţa/depărta de origini...(şi se mai departau de Înţelept şi la propiu şi la figurat)

- Să facem o probă…de teorii sunt sătul până peste cap...iar de teoreme...trebuie de fiecare dată să le demonstrez...în schimb de axiome...

- Şi eu sunt curios, domnule, viaţa celorlalţi ni se pare furată din viaţa fiecăruia şi atunci alergăm după semnul nostru să-i aflăm micile taine, să facem din universul lui secretul nostru, dacă se poate, sau când e cazul îl înghesuim cu propriul lui trecut...

- (altul care nu luase nimic de până acum în serios, luase totul în joacă): Lume, lume, vrem martiri!!!

(Însă Înţeleptul ieşise distorsionat, lumina de la o anumită distanţă se comprima, creând o altă impresie despre aproape şi departe): - O iluzie optică sau un defect de vedere?! - îşi ziseră toţi – s-a schimbat direcţia punctelor cardinale; direcţia e alta…să-mi găsească cineva hiba care-i dă concepţiei mele despre estetic de furcă!

- Scotom! Au gurile-aurite augurii!

(Interesul maxim al autorului şi-al ghicitorului conduse la aplecarea capului celui din urmă asupra globului său de cristal şi deci la formarea unei eclipse totale.)

- I-a fascinat partea strălucitoare...v-a tulburat la toţi minţile...şi care nu e decât o iluzie creată...după imaginaţia şi imaginea fiecăruia...(interveni liberul arbitru, conştiinţa, trădându-şi pentru prima oară personalitatea, punând capăt primei reprize)...ţi-a luat şi dumitale ochii, spaţiul ce pare fără margini din cauza ecoului luminii, da, nu te mira, există şi un ecou al luminii, în cazul nostru el dând senzaţia infinitului lichid. Eşti singurul om căruia i-am făcut această mărturisire...cu intuiţia mea am înţeles...intră în zestrea de suflet...te-am văzut gravându-ţi cu o daltă numele...da, da, propriu-ţi nume...căci plăcuţa ai aşezat-o de fapt pentru tine, ca să-ţi poată lăsa nemuririi numele...bazează-te pe discreţia mea, nimeni nu va afla despre dorinţa de a rămâne viu prin acea inscripţie, trebuie să recunosc, migălită cu măiestrie. Toţi vreţi să dăinuiţi după ce vă veţi trece în lumea nefiinţei...lasă-i pe cuceritori să fie viteji după războiul care n-a fost al lor, ci al martirilor…¨spuneai ca intotdeauna ai vrut sa salvezi lumea; ei bine, asta ar putea fi sansa ta.¨
- (inteleptul, aproape neauzindu-se, mai mult citindu-i-se pe buze): ¨Nu ma tem sa mor...caci moartea ii transforma pe vizionari in martiri si intr-o zi ma voi inalta. INRI nu era trufie, dar omenirea trebuia sa stie de unde-i venea mantuirea...¨)

(Imaginea astfel formată, deformată, rămăsese întipărită ca o mărturie, ca o prejudecată...urma judecata.)

Retur

- „Cu mine se pretrece ceva” spuse Înţeleptul dezmeticindu-se, “o viaţă de om”...

- (Lumea limitrofă, acceptând naivă provocarea implacabilă a Înţeleptului ce-şi aştepta revanşa, angrenându-se astfel la propria-i distrugere şi decădere spre imanenţă, ab descensio, punctul de maxim (vârful/apogeul) al parabolei şi al Înţeleptului; unul întorcâdu-se pe burtă de câteva ori, pe rând altul distanţându-se de Înţelept prin câteva salturi; şi papagalul repetând replicile Înţeleptului. După ultimele-i cuvinte, lumea interlopă este anihilată de Apoi într-o Judecată catalogată drept “blat” / acuzată de “ no combat”): Împărate, împărate, câţi paşi îmi dai? întrebase Luca/Iuda (neaşteptându-se la vreun răspuns), cu spatele întors la propria-i realizare, imaginaţie, de pe locul bisericii unde fusese botezat, când îi venii rândul după ceilalţi entuziasmaţi de jocurile copilăriei.

- (în timp ce bătea toaca, iar Luca/Iuda îşi încercase/forţase norocul şi batea apropo-uri...):  Treizecişitrei de paşi de enoriaşi! Ah, şi atenţie că viaţa vi se desfăşoară între două biserici – sau spuneţi-le cum vreţi voi, puncte “proximum” si „remotum” – fiecare generaţie pe limba ei piere, păstraţi-i mai bine pentru confesiune, răspundea Înţeleptul, dezbrăcat de suferinţa ipsatorie a distanţei şi dezgustat definitiv de entuziasmele văduve, şchioape, deplasat-zeflemiste şi nude ale lumii în tur, scăpat prin cine ştie ce vicleşuguri şi magii. (şi el vorbind la rându-i cu regizorul; Înţeleptul părea să nu fi bluffat, să nu fi jucat deloc la cacealma, îşi câştigase dreptul moral de a vorbi pe cuvânt şi lumea de a-l crede pe cuvânt): Iertaţi-mă că vă pun atâtea cruci; n-am dreptul decât la una singură care miroase a levandă. E imposibil să uzezi de cruce fără abuz: căci riscul de a avea o cruce este riscul de a o pierde prin rezolvarea improprietăţii… E faptul că citeam cândva, şi nu îmi amintesc acest lucru. Apoi că mi-am vândut la anticariat toate crucile - aveam nenumărate exemplare adunate în colecţie; din banii astfel câştigaţi mi-am cumpărat...(ca revenit din nostalgia unei amnezii / nostalgie amnezică): Citeam nişte poezii - n-am să vă spun autorul, el ar putea să fie Iisus sau altul, la fel de talentat - nu în ordinea firească în care le-a născut întrucât, din mania de a face ordine supărăm poeţii/pe poeţi, şi mă gândeam…Mă rog…Sunt înnobilat cu câteva fibre lemnoase din care se pot face câteva cruci purtabile, pe care lumina le-ar putea pune în valoare...dar le-ar putea şi degrada...deşi lumina pune în valoare arta, o poate şi degrada, distruge...consumăm aceeaşi lumină...întotdeauna lumina...aici ar fi trebuit ca voi să fi avut mai multă grijă....

- (papagalul repetând replicile Înţeleptului, simţind oarecum nevoia să ciripească; nu putu să nu-şi etaleze plăcerea vanitoasă de a repeta ceea ce toţi auziseră cu urechile lor): Iertaţi-mă că vă pun atâtea cruci; n-am dreptul decât la una singură care miroase a levandă. E imposibil să uzezi de cruce fără abuz: căci riscul de a avea o cruce este riscul de a o pierde prin rezolvarea improprietăţii…E faptul că citeam cândva, şi nu îmi amintesc acest lucru. Apoi că mi-am vândut la anticariat toate crucile - aveam nenumărate exemplare adunate în colecţie; din banii astfel câştigaţi mi-am cumpărat... Citeam nişte poezii – n-am să vă spun autorul, el ar putea să fie Iisus sau altul, la fel de talentat - nu în ordinea firească în care le-a născut întrucât, din mania de a face ordine supărăm poeţii/pe poeţi, şi mă gândeam…Mă rog…Sunt înnobilat cu câteva fibre lemnoase din care se pot face câteva cruci purtabile, pe care lumina le-ar putea pune în valoare...dar le-ar putea şi degrada...deşi lumina pune în valoare arta, o poate şi degrada...consumăm aceeaşi lumină...întotdeauna lumina...aici ar fi trebuit ca voi să fi avut mai multă grijă....

- (cu o ultimă vanitate limfatică laxă, personajul colectiv adiacent, limitrof, vagabondând ludic-frenetic prin secole, lovind fără resemnare papagalul lingându-şi mulţumit curcubeul (papagalul:- Ratare?! “Ratare nu există!” Ce vă costă să fiţi mai inventivi?)): Adică vreţi să sugeraţi că până şi Dumnezeu s-a ridicat împotriva celor ce vroiau să moară cu talentul lor?!

- Talent?! Aş spune mai degrabă impuls...primul impuls al omului este negarea/negaţia...

- (încercând să mai tragă de timp, să prelungească momentul, din convingere şi de dragul polemicii de care nu mai avusese până acum parte cu Înţeleptul): Greşiţi! Este amânarea...îşi amână moartea, condiţia, negarea. Apoi din acelaşi nihilism, nu cred în acceptare...cu tărie nu cred în acceptare, cum nu cred în resemnare şi deci în Mioriţa...

- Îmi place...(continuă Înţeleptul)...că atunci când sunteţi semiatenţi, gândiţi tot timpul...

- Bine, dar atunci când suntem semizei, cum suntem?! întrebase condamnând, doar-doar se simte atacat Înţeleptul pentru natura duală, dar întrebarea era cu două tăişuri...

- Vă negaţi condiţia! răspunse clar şi răspicat Înţeleptul mulţumit că se demonstrase teoria primului impuls, a negării...

- Exageraţi...nu pentru că nu aveţi dreptate, ci pentru că prea abuzaţi de cruce...acum primul impuls al meu, deci al omului, este să respir, deci viaţa...(încercând să se disculpe pentru lipsa de inspiraţie de a se măsura cu Înţeleptul, lucru ce nu le-a adus decât antinomii)...noi făceam doar preselecţie de muze, cărora să le facem muzeu, templu, să-l dăm exemplu şi să ne inspire...de la dumneata am prefera un refuz decât o amânare...

- (suzeranul demonstrându-şi adevărata valoare, mustrându-i pentru democraţia lor prost înţeleasă, pentru libertinaj…): Aşa vor păţi toţi cei care iau în deşert / derâdere numele Înţeleptului! Iar cu Dumnezeu, libertatea nu e un bun câştigat, ci un dar exigibil. Voi aţi luat râsul ca motiv...motiv de plâns...(continuând cu vorbe de duh, de duh sfânt): “Viaţa nu este o ştiinţă exactă, este o artă”...ceea ce aţi făcut voi putea să devină/să se transforme în capodoperă, dacă nu aţi fi căzut în păcatul/capcana de a fi prea exacţi...dar aţi trecut cu vederea acest amănunt, şi el la fel de important, dacă nu chiar mai important decât celelalte, avute în vedere cu atâta migală, toate pentru artă, cum vreţi acum să vă justificaţi. Pretindeţi o lume descrisă de (teoreme şi) axiome, în loc de o viaţă trăită cu (maxime şi) aforisme...aţi mai fi de(s)prins câte o învăţătură. Raţiunea reprezintă o abordare greşită, analiza pur convenţională suferă de o acută lipsă de imaginaţie in văzul lumii întregi, în zori şi tipare. (o clipă de supralicitare nervoasă îl determinase să se confeseze): Poate vă întrebaţi de ce vă spun toate astea; aş fi putut să tac!...N-am comis, dacă nu mă înşel, nicio indiscreţie...oricum am folosit doar anumite amănunte...mare provocare adevărul ăsta care spus acum face ca totul să pară minciună...cât despre cruce, mă rog, ce-ar trebui să fac cu ea mai departe? (Crucea sunt eu şi aştept să mă înalţ...orizontal nu se poate ieşi din normalitate)

- (papagalul): Aşa vor păţi toţi cei care iau în deşert/derâdere numele Înţeleptului! Iar cu Dumnezeu, libertatea nu e un bun câştigat, ci un dar exigibil. “Viaţa nu este o ştiinţă exactă, este o artă”...ceea ce aţi făcut voi putea să devină/să se transforme în capodoperă, dacă nu aţi fi căzut în păcatul/capcana de a fi prea exacţi... dar aţi trecut cu vederea acest amănunt, şi el la fel de important, dacă nu chiar mai important decât celelalte, avute în vedere cu atâta migală, toate pentru artă, cum vreţi acum să vă justificaţi. Raţiunea reprezintă o abordare greşită, analiza pur convenţională suferă de o acută lipsă de imaginaţie in văzul lumii întregi, în zori şi tipare. Poate vă întrebaţi de ce vă spun toate astea; aş fi putut să tac!...N-am comis, dacă nu mă înşel, nicio indiscreţie...oricum am folosit doar anumite amănunte...mare provocare adevărul ăsta care spus acum face ca totul să pară minciună...cât despre cruce, mă rog...(dintr-o puternică personalitate): ceva ar trebui făcut, purtaţi-le ereditar...

(Faţă de toate acestea, Dumnezeu asuma o experienţă a libertăţii genuină şi castă.)

- (unul sau altul, liber cugetător, fără a dramatiza): Să o purtăm ereditar?!...vedeţi…îmi pare rău că trebuie să mă retrag/să mor tocmai într-un moment al decăderii, şi al iluziilor…(încercând a se autodepăşi, deşi nu era momentul, arătând că nu există limite când e vorba de bun simţ): ...tocmai acum când nici axiomele, nici aforismele, (cu cinism) ci adevărul universal-valabil ne arată calea petrecerii vieţii...de unde ai scos parabola privind crucile, din ce capitol al Bibliei, sau pe vremea aceea nu erau cruci şi sfinţii aveau alte preocupări...poezia...spune-mi sensul ei (continuă cu echivoc, putând fi vorba de parabolă sau la fel de bine de poezie), să nu mor prost...deşi nu mă vedeam decât în rolul de popă..

- Orice parabolă, deşi admite cel puțin două soluții distincte, are o învăţătură: „unii sunt puşi pe cruce, alţii se caţără singuri! Plătim pentru greşelile altor generaţii, numărători din doi în doi!” Transpuneţi-o voi în axiomă, teoremă şi reciprocă, soluţii! M-aţi vrut punct fix(at), focar, axis mundis, într-o ecuaţie canonică, dar n-aţi ales bine locul geometric al punctelor care sunt egal depărtate şi de dreapta fix(at)ă a orizontului (directoarea).

- (…ceea ce constituise o ilegalitate acum se transformase într-un drept al lui (al Înţeleptului), negociabil - îţi pot servi un amănunt: cosmogonia - şi-şi pregătea a doua venire, fără procese de conştiinţă…Ajunsese la concluzia că ştiinţa n-ar fi avut decât de câştigat dacă sutele de hectare aflate în apropierea şi-n împrejurimile Pământului ar fi fost studiate cu atenţie şi cultivate în majoritate cu câteva cruci - se câştiga bine vânzând iluzii, dar, ca savant al Naturii şi-a dat seama, într-o verticalitate controversată, contestată, că ar fi prea prosper pentru afaceri murdare, chiar mai mult, că de fapt crucile se cunosc, nu se inventează, construiesc. Deocamdată nu-şi dusese gândul la îndeplinire; alte îndeletniciri mai importante îi răpeau timpul căci, a pune în acelaşi plan cheltuielile de fabricare a crucilor cu cheltuielile de întreţinere a omului înseamnă a transforma omul în cruce):...Parabola mea, dacă ai numit-o aşa, e cu mult mai simplă: “Iată lumea relaţiei de care am scăpat!” Poate m-am exprimat prea direct, ştiu, aş fi putut găsi nuanţele cuvintelor, spiritul altfel reacţionează când adevărurile lumii îi sunt servite delicat, nu despicat-răspicat...”stilul este un mod simplu de a spune lucruri complicate”...

- (acelaşi papagal şi celebrul său curcubeu): “Iată lumea relaţiei de care am scăpat! Poate m-am exprimat prea direct, ştiu, aş fi putut găsi nuanţele cuvintelor, spiritul altfel reacţionează când adevărurile lumii îi sunt servite delicat, nu despicat-răspicat” ”...”stilul este un mod simplu de a spune lucruri complicate”...

(Cortina a căzut, dar spectacolul continuă – după imaginaţia fiecăruia, excelând cu un nou referent catalizator, greu de înţeles, adică mut, o iluzie vehiculată de un instrument al erorii. Ori ca să combaţi o lume trebuie să-i desfiinţezi frazeologia, e un sofism să susţii contrariul. Însă pentru a avea frazeologie trebuie să ai conştiinţa împăcată, să fii liber arbitru, şi/nu doar liber cugetător...)                                                                                                                                        

                            

(papagalul, devenit şi el - alături de curcubeu – celebru / cunoscut):          “Lucrurile se întâmplă altfel decât le retrăieşti şi cine se întoarce la  origini riscă să le găsească schimbate. Pe Dumnezeu nu îl cauţi decât după ce l-ai găsit!”...”adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaşte decât cel care îl caută”...

ÎMI PLAC IELELE ÎN SINE

 Crucea merita şi necesita să prindă, să primească formă, conţinut şi culoare; ori, cel puţin (în) ceea ce priveşte (pe) cea a personalului Iisus, legalizată şi făcută public după trei zile. Copil fiind / de mic o scriam cu litere mari / cu majuscule…acum e sub tutela mea; în plus, crucea, biblia, religia, Dumnezeu ori Iisus…sunt deja plastice, poetice, chiar poezie însăşi, fie au poezie proprie…nu caut explicaţii, nici scuze, nu doresc s-aduc acuze incompatibilităţii ştiinţă-religie...

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx